Îndurăm

Câteodată, în anumite circumstanțe nu mai e nimic de spus. Nu mai putem decât să ne uităm în urmă la deciziile pe care le-am luat, să le regretăm sau nu. N-o să putem niciodată să avem tot ce vrem în viață, nu, dar eu personal, am ghinionul să nu am exact ce îmi doresc mai mult. Se întâmplă. Şi am ajuns la acel punct, când tot ce pot să fac e să tac şi să îndur. Pentru că am luat nişte decizii. Ceea ce e mai rău e că nu regret. Câteodată îmi aduc aminte de trecut, e inevitabil, chiar dacă multe lucruri care mă legau de el au dispărut, au rămas mici cicatrici deschise la culoare, sau încă roșii, pe pielea sufletului care şi-așa e foarte subțire. Dar cu timpul, am încredere că toate sentimentele vor deveni mai greu de zdruncinat, şi că se vor naşte mai greu. A început din nou o perioadă grea, cu exagerat de multă cafea şi exagerat de puţin somn, toate astea pentru bac sau nu prea, dar se simt ca o ţigară trasă adânc în plămâni pe o zi ploioasă şi rece, fac rău, dar fac bine. Tot ce vreau e să-mi găsesc liniştea, şi tind să cred că mai am foaaarte puţin până acolo. Mai e doar un mic pas. Sper să fie ultimul. Noapte bună.

Wow. Au schimbat ăştia de la Blogger interfaţa. Nu-i rău! Oricum, am revenit. Vreau s-o iau de la capăt cu blogul ăsta. Nu am şters nicio postare veche, sunt toate aici şi stau foarte bine în "postări nepublicate" Am ajuns la concluzia ca dacă păstrezi tot rahatul din trecut într-o cutie, tot pute. Aşa că am aruncat cutia cu totul, si am dat cu spirt sa dezinfectez. :)) Iata-ma ajunsă în clasa a XII a, semestrul al II lea. Şi constat cu stupoare ca nu am resentimente, am prea puţine păreri de rău că se termina totul, şi prea multe lecţii rămase de învăţat. Pe parcursul liceului, am învăţat multe lecţii, şi le-am învăţat "the hard way". Toate au lăsat în urmă cicatrici, care se pare că sunt reprezentate prin amintiri. Cred că cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în liceu, făcând abstracţie de cele de la biologia vegetală, sau la matematică, este aceea că nici măcar prietenii nu îţi sunt defapt prieteni. Am ajuns la concluzia că la naştere o avem pe mama, apoi ea nu mai poate să ne ajute, şi doar dacă avem noroc o să fie cineva lângă noi şi în ultimele clipe. Cu mult noroc, am putea găsi pe cineva care să ne ofere motivaţie, inspiraţie, fără ca niciunul să realizeze asta. Cineva care te face sa fii un om mai bun, fără să-ţi dai seama. Eu am cunoscut persoana asta, şi trebuie să spun sincer că m-am transformat într-o Andreea îmbunătăţită. În această călătorie a mea, am aflat câteva secrete despre fericire. Dacă o cauţi, dacă alergi după ea, eşti un fraier! N-o s-o prinzi niciodată! Şi acum, renunţând la metafore sau alte chestii (n-am fost niciodată as la română), dacă tot ce vrei este să obţii lucruri, să-ţi atingi anumite scopuri, crezând că asta te face fericit, n-o să fii niciodată fericit. De ce? E simplu! E ca un lanţ infinit. Omul nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Dacă ţi-ai atins un scop, o să fii fericit până în momentul în care ţi se formează alt ţel in minte. Şi momentul ăsta nu e niciodată departe. Fericirea e efemeră, dacă vrei s-o obţii grămadă pe toată, poţi, dar va dura prea puţin. Fericirea vine din interior, vine din mintea noastră. Trebuie să fim ponderaţi, trebuie să fim fericiţi pentru faptul că putem, pentru faptul că ştim, şi pentru faptul că vom avea şansa să încercăm. Trebuie să lăsăm călătoria să ne bucure în aceeaşi măsură ca şi destinaţia, pentru că dacă pe parcursul călătoriei suntem la pământ... n-o să putem s-o terminăm niciodată.