Schimbări continue

Şi uite că revin aici, pe blog, după 7 luni. Şi-mi amintesc de vremurile rele şi realizez cât de mult, cât de des şi mai ales cât de repede se schimbă lucrurile în jurul nostru. Dinainte să ajung la facultate am fost curioasă care dintre puzderia de prieteni vor mai suna şi dupa 1 octombrie, chiar dacă suntem la facultăţi diferite, oraşe diferite, chiar şi ţări diferite. A fost exact cum mă aşteptam. Mulţi (chiar şi dintre cei vechi şi buni) au rărit-o, şi-au găsit alţi prieteni, şi au cam început să uite. Personal, eu nu uit niciodată un prieten. În schimb îl las în urmă dacă observ că relaţia respectivă îmi face rău, cum am păţit-o de multe ori (ca de ex dacă cineva se foloseşte de mine din diverse motive, sau pur şi simplu îşi aminteşte că exist doar când se plictiseşte sau vrea ceva de la mine).

 Mi se pare interesant cum s-a schimbat tematica blogului ăsta de-a lungul timpului... Am început cu poveşti amuzante, după care am ajuns la liceu şi au început depresiile şi dramele, apoi a fost perioada când vorbeam deschis despre cât de îndrăgostită eram eu.. după aceea postările mele s-au rărit, pentru că am simţit că toate gândurile mele nu mai trebuie împărtăşite cu lumea. Pe zi ce trece, toate gândurile şi sentimentele au devenit din ce în ce mai apăsătoare şi mai încurcate, până când a apărut cineva în viaţa mea care m-a ajutat să revin la suprafaţă din cele mai adânci şi întunecate ape posibile.
 Mă consider cu adevărat norocoasă, şi am devenit conştientă că viaţa în sine, precum şi cei care îmi sunt alături (chiar dacă peste un an-doi-trei poate nu vor mai fi) sunt cu adevărat nişte daruri de care nu toţi au parte, şi cei care le au, niciodată nu le apreciază pe cât ar trebui apreciate. Nici eu nu realizam multe, dar mulţumită persoanei de care spuneam mai devreme, am început să văd şi lucrurile bune, şi încet-încet am reuşit şi să încep să mă bucur de ele.

 Majoritatea cunoscuţilor mei, defapt nu ştiu mai nimic despre mine,despre cum sunt eu defapt, ce fel de persoană se ascunde în spatele glumelor, zâmbetelor şi temperamentului impulsiv-flegmatic-nepăsător. De-a lungul anilor am invăţat cum să mă închid în mine fără ca asta să se vadă din exterior, pentru că şi-asa sunt o fire neobişnuită, dacă aş fi fost şi tăcută, şi închisă în general, aş fi fost considerată o ciudată. Sau cel puţin ideea asta mi-am format-o eu de la sfârşitul generalei până acum, bazându-mă pe cum se comportă lumea în general cu oamenii introvertiţi. Aşa că here I am, mi-e greu să spun cum sunt eu defapt, şi cred că nici măcar eu n-am descoperit întru totul... Sincer, în general nu-mi place să povestesc despre mine şi despre cum sunt eu şi chestii din astea, dar câteodată realizez că poate ar fi bine ca cei care mă cunosc să aibă măcar o idee, uneori doare când eşti considerat 100% diferit decât eşti defapt.

 E târziu, d-abia mi-am rezolvat şi eu problemele cu somnul şi nu vreau să mă dau iar peste cap. Atât pentru azi, o să revin (proabil peste încă vreo 7 luni :)) )

Power The World This Holiday Season

Îndurăm

Câteodată, în anumite circumstanțe nu mai e nimic de spus. Nu mai putem decât să ne uităm în urmă la deciziile pe care le-am luat, să le regretăm sau nu. N-o să putem niciodată să avem tot ce vrem în viață, nu, dar eu personal, am ghinionul să nu am exact ce îmi doresc mai mult. Se întâmplă. Şi am ajuns la acel punct, când tot ce pot să fac e să tac şi să îndur. Pentru că am luat nişte decizii. Ceea ce e mai rău e că nu regret. Câteodată îmi aduc aminte de trecut, e inevitabil, chiar dacă multe lucruri care mă legau de el au dispărut, au rămas mici cicatrici deschise la culoare, sau încă roșii, pe pielea sufletului care şi-așa e foarte subțire. Dar cu timpul, am încredere că toate sentimentele vor deveni mai greu de zdruncinat, şi că se vor naşte mai greu. A început din nou o perioadă grea, cu exagerat de multă cafea şi exagerat de puţin somn, toate astea pentru bac sau nu prea, dar se simt ca o ţigară trasă adânc în plămâni pe o zi ploioasă şi rece, fac rău, dar fac bine. Tot ce vreau e să-mi găsesc liniştea, şi tind să cred că mai am foaaarte puţin până acolo. Mai e doar un mic pas. Sper să fie ultimul. Noapte bună.

Wow. Au schimbat ăştia de la Blogger interfaţa. Nu-i rău! Oricum, am revenit. Vreau s-o iau de la capăt cu blogul ăsta. Nu am şters nicio postare veche, sunt toate aici şi stau foarte bine în "postări nepublicate" Am ajuns la concluzia ca dacă păstrezi tot rahatul din trecut într-o cutie, tot pute. Aşa că am aruncat cutia cu totul, si am dat cu spirt sa dezinfectez. :)) Iata-ma ajunsă în clasa a XII a, semestrul al II lea. Şi constat cu stupoare ca nu am resentimente, am prea puţine păreri de rău că se termina totul, şi prea multe lecţii rămase de învăţat. Pe parcursul liceului, am învăţat multe lecţii, şi le-am învăţat "the hard way". Toate au lăsat în urmă cicatrici, care se pare că sunt reprezentate prin amintiri. Cred că cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în liceu, făcând abstracţie de cele de la biologia vegetală, sau la matematică, este aceea că nici măcar prietenii nu îţi sunt defapt prieteni. Am ajuns la concluzia că la naştere o avem pe mama, apoi ea nu mai poate să ne ajute, şi doar dacă avem noroc o să fie cineva lângă noi şi în ultimele clipe. Cu mult noroc, am putea găsi pe cineva care să ne ofere motivaţie, inspiraţie, fără ca niciunul să realizeze asta. Cineva care te face sa fii un om mai bun, fără să-ţi dai seama. Eu am cunoscut persoana asta, şi trebuie să spun sincer că m-am transformat într-o Andreea îmbunătăţită. În această călătorie a mea, am aflat câteva secrete despre fericire. Dacă o cauţi, dacă alergi după ea, eşti un fraier! N-o s-o prinzi niciodată! Şi acum, renunţând la metafore sau alte chestii (n-am fost niciodată as la română), dacă tot ce vrei este să obţii lucruri, să-ţi atingi anumite scopuri, crezând că asta te face fericit, n-o să fii niciodată fericit. De ce? E simplu! E ca un lanţ infinit. Omul nu se mulţumeşte niciodată cu ce are. Dacă ţi-ai atins un scop, o să fii fericit până în momentul în care ţi se formează alt ţel in minte. Şi momentul ăsta nu e niciodată departe. Fericirea e efemeră, dacă vrei s-o obţii grămadă pe toată, poţi, dar va dura prea puţin. Fericirea vine din interior, vine din mintea noastră. Trebuie să fim ponderaţi, trebuie să fim fericiţi pentru faptul că putem, pentru faptul că ştim, şi pentru faptul că vom avea şansa să încercăm. Trebuie să lăsăm călătoria să ne bucure în aceeaşi măsură ca şi destinaţia, pentru că dacă pe parcursul călătoriei suntem la pământ... n-o să putem s-o terminăm niciodată.